Respirația abdominală – prima parte

Curând mi-am reamintit de exerciţiile de respiraţie adâncă, cunoscute în literatura de specialitate drept respiraţie abdominală. Nu pentru că am respira cu abdomenul, ci pentru că aerul inhalat este trimis până la diafragmă, pe care o presează şi umflă stomacul.

Pe repede-înainte, respiraţia abdominală este folosită pentru o adaptare bună la stările înalte ale creierului, pentru a intra cu ușurință în stare de meditaţie. Emisferele cerebrale se echilibrează şi astfel pătrunderea este facilă.

Ce stă însă în spatele echilibrării emisferelor?

Odată de inhalarea unei cantităţi mai mari de aer (decât în mod obișnuit) şi a unei presiuni mai mari în corp, sângele se oxigenează mult mai bine iar pulsul tinde să crească. Oxigenarea sângelui produce alcalinizarea mediului intern, ceea ce face ca anticorpii să devină mai puternici iar microbii din exterior să nu poată pătrunde. Este bine ştiut că microbii nu pot trăi în medii oxigenate.

Wim Hof a dezvoltat o metodă proprie bazată pe această respiraţie, astfel încât poate genera cu uşurinţă și după voie endorfine, adrenalină şi alte substanţe emise de creier pentru protecţia organismului. Exerciţiul său începe cu un set de 30 respiraţii abdominale.

Problema este că, oamenii fiind obişnuiţi să-și folosească parţial plămânii în procesul respiraţiei, după ce vor efectua acest set vor sesiza o serie de afecțiuni, despre care însă vom vorbi în postarea urmatoare.

După o pictură de Titian, Danae cu guvernantă – anul 1554

  • submit to reddit

Leave a Reply